Drumul romanilor

-Tismana-Oslea-

Urmele se-ndepărtează; Ursul a trecut în zori. Soarele-n apusul tainic, Se pierde, smerit, în nori. Culmea Oslei, cu o cușmă De zăpadă-n luna Mai, Amintește și de iarnă, Dar, la poale-i purul Rai.

Am ajuns, ieri, la Tismana, Perlă-a timpului trecut, Și am înnoptat cu sfinții Ce, din munte, au crescut. Peștera, prin firul apei Ne vorbise de străbuni, De bejenii, și de hoarde, De comori și de tăciuni. Pe pereții ei, și dacii ”Trecerea” și-au scrijelit, Și-au lăsat legende-n aur, Ca un semn că au domnit. Cu soția, mai dormisem În chilii, cu rugăciuni De Lumină și speranță În urmași, nu în minuni. Zorii reci ne-au prins pe coasta Ce urca, abrupt, spre schit. L-am slăvit cu-o ”închinare”; Sufletul ne-am ”primenit”. Ca-ntr-o vrajă-n jurul nostru, Ghiocei au înflorit, Din mici pete de zăpadă, Retrase-n umbră, smerit. Drumul, ca o Cale-n ceruri, Culmea-n valuri, străbătea. Dale mari, tocite-n veacuri, Iar, de daci, ne amintea. Era vechiul drum roman, Ce trecea munții spre Jiu, Cu-o coroană de brândușe, Cupe pline de mov viu. Pe covorul de lumină, Ghiocei, în alb și verde, Făceau pasul să se-abată; Nu doream, nimic, a ”pierde”. Numai Spațiul, implacabil, La ”mișcare” ne-ndemna. Timpul nu-și negase firea; Seara-n valuri se lăsa. Ne-am oprit într-o poiană, Colț de Eden pe pământ. Focul l-am făcut cu grijă, Lângă cort, pe solul sfânt. Noaptea și-a lăsat povara, Ca să cadă, ca un nor. Stele-n râuri sclipitoare, Unduiau, în tainic dor. Vise-n franjuri de lumină, Se-ncropeau, din umbre lungi. Pe fundal, numai pădurea Străjuia în negre dungi. Trosnet sec, de ramuri frânte, Se repetă-n timp, în ea. -Ursul, murmură soția… De dormit, nu ne venea. Am făcut noaptea cam ”albă”, Cu un foc, prieten bun. În tăcerea ”nemișcată”, Pocnetul părea de tun. Zorii-n ochi ne-au pus lumină; Vii splendori au renăscut. Dup-o masă mai frugală, ”Pași”, cu grijă am făcut. Nu plecam de bună-voie; Regretam ce părăseam. Străbăteam pădurea-n care, ”Pocnetele” regăseam: Ca o creangă-n gol căzută, Ca, în uscături, un vânt, Ca un pas de căprioară, Ca o pasăre-n avânt. Era lumea adormită Ce-nvia, iar, pentru zi, Ce trăia doar pentru viață, Și-exista, doar pentru- a fi… *