Fiicei unui... viu

-incertitudinea-

Ca prunc frumos, ți-a oferit, Cu mama, doar iubire, Și-un zâmbet cald și luminos, Și sănătate-n fericire. Trecut-au anii, ai crescut Și i-ai rănit, cât ai putut, Și-atrasă de străini, treptat, Ai ”tras” în ei, și n-ai ratat. Cu-o brumă doar de adevăr, Și calomnii, ”trase de păr”, L-ai acuzat, l-ai judecat, Și-n sinea ta, l-ai condamnat. Ți-ai ”îndrumat” tatăl spre moarte; De șase ori, a fost aproape. Nu ți-a păsat, era mai bine, Căci lua povara de pe tine. Nu te-a urât, doar s-a-ntristat; Că l-ai uitat, el te-a iertat. Suspină doar, ”gândind în șoaptă”: ”Cât am dorit, să am o fată…” De ziua ta, nu ai răspuns; Apelul ”stins”, crunt l-a ”străpuns”. ”Mai bine-așa… Poate… Nu știu…” Incertitudini… încă-i viu… *