Fiicele Vieții

Amăgirea Am ajuns în umbra Vieții, Așteptând ca Fericirea Să mai treacă pe la mine… M-am trezit cu Amăgirea. Ca o fufă prefăcută, Sau ”nativă”-n tot ce face, A crezut, închipuita, C-o iau soață, să mă ”joace”. -Cum ar fi… să fii ”acela”?… Sau ”acolo”, unde-ți place?… Să ai tot ce nu poți crede?… Să ai șansa-orice a face?… -Bineee! I-am răspuns, pe gânduri, Nu în sensul de-acceptare. -Când m-aș sătura de asta, Ce crezi, c-aș mai putea oare?… S-a uitat la mine toanta, Ca la un nebun sadea. Supărată-a șters-o iute; Mai, pe brânci, că nu cădea. M-am ”trezit”, certat de Viață: -Cred c-ai spus-o doar în glumă. Cum, să nu-mi iei Amăgirea? Vrei să ieși din a mea turmă? -Știi, ea m-a ”prostit” o vreme; M-a cam ”ars”, ”focoasă”-n vorbă. Când mi-a pus tăciuni sub talpă, Am jucat, nu-n horă,-n sârbă. -Asta-i ea, un pic țicnită; I-a plăcut, cumva, de tine. Dacă n-o iei de consoartă, Vrei nu vrei, tot stai în mine.

și Ipocrizia Viața, mamă cam parșivă, Cu fiice de măritat, Căutând un prost-grămadă, Iar de mine, ieri, a dat. Pe Ipocrizia scumpă, Cu un glas mieros de tot, Chiar în slăvi a ridicat-o, De mă lingeam, cred, pe bot. De atâtea osanale, M-a lăsat chiar fără grai. -E o… ideal-umană; Ai, cu ea, ”trai pe vătrai”. ”Luat de val”, am spus: -Vai Doamne!… ”Gânditor”, m-am răzgândit. Chiar zâmbeam, ca prost, desigur, Plânsul când m-a podidit. Ea și-a consolat odrasla: -Un nebun în plus, și-atât. Hai! El va-mi-ngroșa, ”demn”, rândul ”Mulților” cu foamea-n gât…

Singur stau, culcat pe spate, Și, cu mintea-n vis, hai-hui. Am făcut rost, pentru pofte, Iute, de al doilea cui. *