Frumusețe nevinovată

-în zori- Și la bine, și la rău, ce-i frumos alină; Ea ne-ar face, de-am ”vedea”, viața mai ”senină”.

Zorii iar m-au prins la lac, pitiți după nouri; erau ”mohorâți ” puțin, zâmbind printre ”găuri”. Simțeam, cu sufletul deschis, cum Timpu-ncet se scurge, în rana de tămâie-n brad, obolul lui de ”sânge”. Din umbra visului tresar, în ”fluierat” de mierlă; nu-i jignitor, iar trilul ei, e, ca-ntr-o mare-o perlă. Doi guguștiuci se ”ciondănesc”, că-i ora de trezire; apoi se-aleargă-ncrâncenați, cu prea multă iubire. Cu glasul gol de sentiment, o coțofană ”țipă”; s-a ”dat” pe lângă cuc și ieri, dar ”i-a dat flit” în pripă. O cioară-i râde în obraz, de-o bagă iar în ”boală”; o ”șterge” iute spre salcâmi, în croncănit de fală. O vacă singuratică se-adapă, cu gându-aiurea, la un bou; se-ntreabă doar, cu delăsare, de vrea, sau nu, vițelul nou. Ca un blestem, prin iarba rasă, ”foamea” din capre se abate; sunt cam vioaie, dar spre seară, ”sătule”-or fi, în van plimbate. Prostuțe-n urma lor, oițe, se bucură de-un smoc ”iertat”; norocul lor c-au mintea scurtă, nu-și amintesc de ”săturat”. ”Căprarul” încă nu se vede; pe undeva, o fi și el; se-mpacă bine cu-o Mioară, ce-și minte soțul infidel. De cai, nici vorbă, doar legende, mai amintesc, la birt, de ei; în satul care-”mbătrâneșțe”, se pomenesc, des ”dumnezei”. … Privesc la Cerul ce se-ascunde, de oameni și de pofta lor; E oare frumusețea vinovată, că ochii plini de nepăsare, dor?… *