Frunze-n timp finit

Foșnetul cald al frunzelor aprinse de a soarelui văpaie, strivesc umbra de sub arbori, cu o liniște uscată, până când cutremurarea miilor de molecule ce fac viața să triumfe. într-o zi de-amiază târzie, sparge mreaja des țesută de lumina-mbietoare.

Trece-un freamăt lung prin inimile ce se mișcă, animate de un strop de veșnicie, puse pe-un ram, de timp uitate, pentru clipe numărate ce, toată viața, se visează libere și-naripate, pentru ca seva timpului, eternă să o-absoarbă nelegate.

Luni în șir se înfioară l-acel tainic gând, și se zbat cu-nverșunare, să privească doar la soare, așteptând un timp, când viața truda lor o răsplătește, ofrindu-le veșmântul de drum, purpuriu, ruginiu, menit însă numai pentru un singur drum, în libertatea deplină a celui ce cade, chiar dacă vântul, ce le-a iubit, încearcă, zadarnic, să le mai țină în brațe, în lumea lui, încă vie.

Ciudat, ca-ntr-o ”înțelegere” sublimă, pregătite de ultimul drum, ele nu ezită, întregind piesele lipsă, sau în surplus, ale unui puzzle,. și cergă și hlamidă simultan, pentru un pământ hulpav, dar și primitor și iubitor, ce reîntregește ciclul transformărilor vieți, ale altor vieți care, fără moarte, nu pot exista, fiecare cu timpul lor, ca o pictură pe pânza timpului etern, în ciclul Eternității, ce ține minte totul, chiar și zborul sfâșietor spre neantul inexistenței, al ultimelor frunze, care vor fi existat în ultimul lor viitor. *