Fugarul

-marșul spre bine-

Pe urma noilor ”parade”, De vorbe colorate-n mers, Pășea un câine fără coadă, Pe lista de covrigi, cert șters. Mirosul îi spunea că ”pute”, Și că, ce-a fost de ros, s-a dus, Că s-a tot ”aia”, chiar ”pe rupte”, Și că ce-a fost de ”pus”, s-a pus. Privea, sătul de foame-n față, Spre-un nor de praf, cu ”prăfuiți”, Simțind și izul vag de pofte, Ce îl lăsau, nestingheriți. Grăbit, cu coada-n ”fluturare”, Atât cât mai putea și el, Lătrând de zor, o odă-n ”floare”, Chiar îi credea ”umani” de fel. Ajuns la șirul de picioare, Ce tremurau discret din rect, A încercat, în rând, să intre, Dar i s-a zis, un ”Marș!”, direct. L-a luat ca pe-un îndemn la faptă, De mers agale, ca uman, Și a-ncercat ritmul să-l țină, Ca orice-ncrezător sărman. Comanda, repetată-n scârbă, Cu-n șut în fund, clar l-a vizat, De s-a convins că trapu-i bine, Să nu îl uiți, de rău blazat. Povestea lui, un ”marș spre bine”, Nu are, nu că n-aș fi vrut, Dar a fugit la noi în țară, Trecând, prostuțul, peste Prut. *