Gând neloial

Zorii vin, în altă zi. Parcă-s viu, fără a fi. Vise străvezii dispar. Mai ”clipesc”, din gând, arar.

Gândul propriu îmi șoptește: -Deșteaptă-te și trăiește! Nu îmi place, stând ”a lung”; Sar din pat; piciorul stâng. -N-o să-ți meargă bine azi! Riști, de tont, formal, să ”cazi”. -Ce-ai cu mine? M-am trezit. Na-i idei, tu, de păzit? -Le-ai ”luat” cu tine-n somn. -Ooo!… în vis, eram chiar Domn. -Poți să fi, și-acum, de vrei; Trinitate… suntem trei. -Eu ca El, dar tu, ca cine? -Fă tu Mesia din mine! -Și, de Duh, tu vezi vre-un semn? -E în tine, de ești demn. -Chiar ”concretul” de-l trăiesc? -Ce-mi veni să te trezesc. -Mai rămâne El, în tot… -Și în omul prost, socot.

Mi-a ”servit-o rău, direct; Cum să-mi cred, gândul, corect?… *