George RogozPoezie și proză

Și totuși… viață

Haotica Viață

-putința-

În mlaștina Vieții, uscatul Se vede ca umbra de dor, Târâtă-n vârtejul trăirii, De cântec de păsări ce mor. În apa mâloasă, păcatul Se-ntinde ca ura din minți, Lăsând, fără milă, să curgă Mânia scăpată din dinți. În om, remușcarea-i cănită De fapta din gând muritor, Ce-și vede speranța-negrită, Fixată pe chip răbdător. Sărmanii își pierd bunătatea-n Abisul de grija de azi, Arzând, pentr-un mâine, iluzii, Și multă tămâie, ca brazi. Pe creanga uscată-a nădejdii, Un corb cânt-un imn trădător, Ce umple auzul de teamă, Că azi, e un ieri, viitor. Cu inima-n toaca străină, În ritmul pierduților ani, Se-ntreabă, puhoiul de gânduri, De ce, libertatea-i pe bani. Răspunsul apare din mâzgă, Ca mână cu degetu-n jos, Ca semn de iertare, prin moarte, Făcut de un ”timp” ticălos. În clipot de clipe, coclite Pe fierul cu sânge-nsemnat, O cruce zvâcnește în cuiul Ce ține un Domn, azi damnat. Tăcerea, prescrisă de lege, Ce ține uitările-n chin, Încercă, o dată, să strige, Dar tace, înfiptă-ntr-un spin. Din tot se-ncropește durerea, Ca umbră de nor pe pământ, Și chiar dacă-n Cer este soare, Sub el, se tot cască-un mormânt.

Prin oameni, haotica Viață, Ce-și joacă, la zar, neființa, Va face și pasul din urmă, Convinsă că are putința… *