În mreaja neputinței

-un ”ce a fost să fie”-

Nimicuri lâncezite, de spațiu-n timp curbate, Se zbat într-una-n vise, sfioase, sau turbate, Punându-și, vag, pecetea, pe mințile lascive, Ce-n mreaja neputinței, ”văd” faptele tardive.

În goluri dezlânate, și fără luare-aminte, În urma lor se șterge, grămada de cuvinte, Ce a rămas, în suflet, o cergă de iubire, Uzată-n timpul vieții, de prea multă ”purtare”.

Arareori, prin zvonuri, neliniștea trăirii, Prin ochii-nchiși, adesea, din pricina tăcerii, Își face loc, sfioasă, tinzând către niciunde, Ca orice gând, pe drumuri, când oboseala-l prinde.

Uitarea-nveșmântată în țol de neființă, Căci, în Nimicul tainic, chiar totu-i cu putință, Se-abate-ncet, din urma, lăsate de Vecie, Ștergând, doar pentru tine, un ”ce a fost să fie”… *