În penumbra vieții

-și în umbra ceții-

Pe un vârf de munte, ”scorojit” de vreme, un lup singuratic, urlă… și se teme.

Pare că anunță ”îngrădirea” vieții, și că libertatea, e ca umbra ceții. Labele umane, ca mâini și picioare, smulg, sau calcă totu-n, plină nepăsare. Gurile nefaste colți de fier animă, dar moartea Naturii, nu-i numită ”crimă”. Secularii codrii, ”puși” sunt, ”la pământ”; steiuri reci veghează, văile mormânt. A trecut urgia și-au rămas tăciuni; ploaia spală-n cioturi, brazi la rugăciuni. Fumul de tămâie n-a găsit în Cer, nici un pic de milă… și sfinții mai pier.

Lung jelește-o umbră, pe o stâncă roasă; frații, libertatea, sau pădurea-casă? Un frate-n capcană, e cu laba ruptă; moare-ncet, de foame, fără nici o luptă. Altul se mai zbate și cenușa scurmă; gloanțele turbate, l-au ajuns din urmă. O lupoaică-i mamă de pui nou născuți; a-ncercat să-i care, dar erau ”tăcuți”. Scâncetele, fumul, pe rând, le-au ”ucis”; ca să le ”sugrume”, alții au decis. Din instinct de fiară, liberă și-n moarte, nu a vrut să-i lase… n-a ”căzut” departe.

În penumbra vieții, urletul se ”stinge”; sub o stâncă goală, alt izvor… de sânge.