În tăcerea ”îndulcită”

-raze nocturne-

E noapte iar și vraja Lunii, tăcerea-n jur o ”îndulcește”, Atunci când ”fiicele”-i nebune, se-aruncă-n lacul ce-o-ndrăgește.

Luciu-”ncins”, în van încearcă, Să le țină la un loc, Și le roagă-n clipot tainic, Să se prindă iar în joc. Unde fine, ”purtătoare”, Lumini d-albe-n nimburi strâng, Ce, golașe, răsfățate, De rușine nu se plâng. Din păcate-un vânt șăgalnic, Ce, ”de cap”, să-și facă vrea, Le alintă, le ațâță, Și, spre mal, cu el, le ia. Joaca ”de-a copilăria”, ”Uite sunt… ba nu… te prind…” N-are limite-n candoare, Ci doar în perversul prund. Valsul razelor de Lună, Prinse-n mreaja clipelor, Se termină-n mal de tină, Paradis al florilor. Piatra-n golul ei le prinde, Cu nisipul hămesit Și, oricât se zbate valul, Se scufundă obosit. … O glie nesătulă, lumina vrea s-o ”sece”.; Un val, în mal tresare, când ”dincolo” el ”trece”. O lacrimă, pământul, nu varsă pentru el; Un fir din glod se ”duce”, ca ”plată”, într-un fel. E-un mic război, pe față, cu pierderi fără rost, Dar și-o împăcare-n vremea, când totul merge prost. Iubirea e de vină, sau ura, cum spun toții; Când te cuprinde vraja, mai judecă de poți. … Palide lumini de soartă, Lumânări de asfințit, Pier cu jale în Pământul, Ce se-nvârte ”amețit”. Florile rămân ”stăpâne” Pe ”uscaturile” noastre, Și se ”scaldă”-n unda-apă, Numai rupte, și în glastre. Ca și cum ar fi umane, ”Frumusețile” nu pot, Să-ncropească împreună, Un ”tablou”, unic, ”ca tot”. *