M-a lăsat la ”locu-mi”

M-am rugat de Soare: -Ia-mă și pe mine! În lumina-ți pură, Vreau să fiu cu tine. M-a privit cu milă, Parcă supărat. M-a lăsat ”pe-afară”, Trist și-”negurat”. A pierit, pe seară, În apus senin. Vântu-n ”lumea verde”, Susura-n suspin. În nuanțe care, Jarul amintea, Zarea se schimbase; Umbre se zbăteau. Fulgerări de raze, Ascunse de zi, Tremurau, șoptindu-mi: -Te-așteptăm! Mai vii? S-a lăsat și Noaptea; Totu-n jur tăcea. Nu avea lumină Și nu-mi prea plăcea. Fără voie parcă, Stele-am admirat. Jocul lor haotic, Chiar m-au încântat. Luna-n voal de divă, Le cerea ”tăceri”; Savurau, cred, bârfe, Despre vii plăceri. M-a surprins și somnul, Pierdut în fiori. M-a trezit o geană De lumină-n zori. Orizontul tainic, De Cer agățat, De raze micuțe, Era răsfățat. Vii scântei, de suflet De zi, se nășteau; Norișori-oițe, Pe azur ”pășteau”. Tablou-n mișcare, Uimit l-am privit: -O, ce pictor, Doamne!… Parcă-ar fi trăit. Unde de culoare, Povesteau de flori; Valuri de splendoare, Rătăceau prin nori. Fără de voință, Ochii-mi se ”pierdeau”, Într-o ”lume”-n care, Acuma credeam. Numai în lumină, Umbre doar aveam; Frumuseți ascunse, Orbit, nu vedeam. Așteptam un Soare, Ca să-i mulțumesc. M-a lăsat la ”locu-mi”, Viața, s-o ”trăiesc”. *