Nebunia Abisului

În abisul de lumini Pâlpâie vecia. Stelele se nasc și pier; Asta-i nebunia. Într-un Cosmos fără vrere, Doar festin curat, Flacăra se stinge-n neguri, De destin furat. Îngrădite-n legi nescrise, Neștiute nici de ei, Uriași de foc își varsă, Triști, mânia lor pe zei. Stele-n plasmă preschimbate, Întregesc bujori de aur, Ce-i primește-n dar Abisul, Campion, cu nimb de laur. El învinge-ntotdeauna, Cu-a neantului răbdare, Și Lumina o tot strânge… O iubește și când moare. Iertător, ca nimeni altul, Nelipsit din nici-un loc, Suferă-n vecia sorții, Când se termină un Joc. Știe, dar nu poate crede, Că va fi singur odat… Că se sting sfioase stele, Rar se simte vinovat. *