Nori fără ”acasă”

Consolând Norii-n formare, Îi privesc cu întristare, Căci nu știu unde se ”varsă”, Și n-au noțiuni de-”acasă”. Șoapta lor, în plin tumult, Doar cu sufletu-o ascult, Căci ei n-au vorbe-nsăilate, Nici cuvinte deocheate, Și-ntre e se prind duios, În larg cerc, pe cer lăptos, Într-o horă-a înfrățirii, A iubirii și pieirii. În perfida lume Joasă”, De ”rugini” și patimi ”roasă”, Ei privesc cu îndurare, Și, plângând, pornesc spre zare. Vântul, răsfățat hoinar, Fără-un ban în buzunar, Îi ”învârte” cam cum vrea, Incitat de Vremea rea, Și pufoșii obrăjori, Ce i-a sărutat în zori, Îi ”umbrește”-n plumburiu, Stricând voalul străveziu, Iară ”formele” lor fine, Feciorelnice, sau pline, Ce, în ”patimi” le-a creat, Le-a stricat, când i-a bruscat. Răsuflarea-n ei se -”ncinge”, Rațiunea li se ”stinge”, Pofte reci îi ”răscolesc”, Simțămintele ”pălesc”. ”Aburiți”, urcați pe creste, ”Părăsiți”, fără de veste, Ei încep să plâng… plâng, Când se ”pierd” pe Cerul ”lung”. Mulți nu mai ating nici zarea Și-au uitat de mult ce-i marea, În nimicul care ”crește”, ”Smulgând” apa, ca un clește, Care-n lacrimi, cade-n gol, Pentru ”viu”, doritul sol. În tăcerea sfârtecată Doar de-un ropot surd, în baltă, Un copil întreabă: -Mamă… Norii mor, când se destramă? … Nu ajung la casa lor? … Lor, nu li se face dor?”… *