”Obl ion”, românul

-legenda din imperiul german- … Într-o vreme când Moldova Se întemeia ca stat, Iar în Maramureș, neamul, De germani era ”legat”, O legendă povestește, În viu grai, nu-n scris uman, Despre Oblion, eroul, Comandant de oști, german. Nevoit să părăsească Maramureșul iubit, Fără nume, ca să fie, De răi asasini, ferit, ”Fiul-lui-Ion”, cum ”curtea” Din regat l-a ”botezat”, A ajuns nobil, prin fapte, De rege recompensat. Tatăl lui era bun frate Cu Dragoș, cel ce-a trecut, Cu Bogdan, în ”lumea” noastră, Și Moldova a făcut. Oblion, cu-a lui ”tărie”, Moștenită din străbuni, Și o inimă, de care, Mândrii sunt oamenii buni, A ajuns, ca să conducă, Garda ”Regelui de fier”, Și să fie ”mâna dreaptă”, A celui ”ales de Cer”. ”Cum de-a reușit un nimeni Să ajungă-atât de sus?…” Comentau, ”porniți”, curtenii, Ce, de intrigi rele-au ”pus”. Zvonul, bârfa și minciuna, De regină l-au ”legat”, Și, ca să-l omoare-ndată, Ei, de rege, s-au rugat. Carol însă, împăratul, Îl aprecia nespus, Iar ca să le facă pofta, Nu s-a arătat dispus. Intrigile nesfârșite, Dar și glume ”nesărate”, L-au făcut, să se decidă, Să-l trimită, brusc, departe. Cu iubire și durere, Căci eșecu-l prevedea, I-a încredințat comanda Cavaleriei, cea ”grea”, Ce-n armuri strălucitoare Și cu flamuri fluturând, A plecat să se înfrunte Cu tătarii, chiar cântând. Se-ndreptau spre Maramureș, Unde-n munți, la Nord și Est, Așteptau să treacă iarna Hoardele, în drum, spre ”Vest”. Călăreți ca nimeni alții, Și cu arcuri de temut, Erau ca și lupii, care, Încolțeau un biet mamut. Prea greoaie, în armura Ce-apăra, dar timp, cerea, Să învăluie, s-atace, Șansă, practic, nu avea. Cu înțelepciune însă, Oblion a luat-o-n față, Și-a ales, o vale-ngustă, Dimineața, și pe ceață. Lângă el, fiul cel mare, Vladimir, era mereu, Conducând o mică trupă, Ce nu-l părăsea la greu. Ei au atacat tătarii Ce-au fugit învălmășiți, Risipindu-se prin codrii, De teroare copleșiți. Evitau săgeți haine, Ce încheieturi vizau, Pe când sulițe dușmane, Frânte-n platoșe, cădeau Șeful hoardei, și-o trupă, De tătari mai credincioși, S-au retras într-o poiană, Părând chiar neputincioși. S-au apropiat și, spade Lungi și grele, de oțel, Zdrobeau hangere ușoare, Ce se-mpotrieau nițel. A rămas, pe cal, doar Tulai, Vărul hanului tătar, Timp în care, cavalerii, Goneau restul spre hotar. Beiul, un viteaz cu nume, Refuza să se dea prins, Până când, eroul nostru, Luciul rău, din ochi, i-a ”stins”. I-a luat capul ca dovadă, Cum tradiția cerea, Și s-a îndreptat spre creastă, Unde regele-apărea. Se grăbise să-și ajute, Protejatul, de putea, Căci, oricum, hoarda tătară, S-o oprească trebuia. Pe când străbătea pădurea, Liniștită după lupte, Lași tătari, ascunși acolo, Cinci săgeți, i-au tras în spate. Grav rănit, a pus trofeul, La picioare, regelui, Care l-a numit, ca stimă, Principe-al ținutului. ”Cavalerul liber”-nobil, Domn de sine stătător, Și-a lăsat fiii în munții Neamului nemuritor. Au adus și alții-ndată Laude eroului, Ce ”trecuse” în Vecia Amintirii timpului. Vladimir termină goana, De-al lui tată începută, Dar Aziz, fiul lui Tulai, Îl rănește, grav, în luptă. Vladislav, un mai mic frate, Comandând rezerva-n spate, A decis ca să atace, Și-l salvează de la moarte. … (legenda spune că s-a ridicat un schit în poiană, iar urmașii lui, înnobilați pe vecie, au construit un castel în munții Tatra, distrus parțial în timp, și definitiv, în război) … Oblion e poate-n ”casa”, Dată-n grija codrului, Da-n poiană, azi, urmașii, ”Simt” doar urma schitului. Dincolo-n vechi Maramureș, Un castel, în praf, s-a ”scurs”, ”Ajutat” și de războiul, Ce, tot dinspre nemți, a ”curs”. Granițele-n timp schimbate, Altădată până-n Tatra, Au făcut ca neamul nostru Să își tot retragă ”vatra”… *