Patria și poporul i.a

-dreptul lui…-

În imn bocit, poporul, Azi țara își slăvește, Ca să-și aline dorul, De ”ducă”-oricum, firește. El patriei lui scumpe, Și ”sufletul” i-a dat. Dar ea, fără de milă, Cu poftă, ”l-a mâncat”. De dragoste, el focul, Din inimă, cu har, La pus în munca-i toată, Dar ea l-a ”pus pe jar”. Nu l-a ”lăsat în pace”, Să stea la locul lui, Fără o lege nouă, Cu pofte puse-n cui. Când el privea minciuna Ca legea unui Stat, Ea, patria ne bună, Doar ”peste ochi i-a dat”. Când a rostit, cu jenă, O vorbă, că se fură, Mai mulți, curat minune, ”I-au pus pumnul în gură”. Nu o avea prea mare, Și chiar scrâșnea in dinți, Dar l-au făcut ”să-și muște, Și limba”, bunii de ”sfinți”. Prudenți apoi din fire, Când el zăcea prea jos, ”L-au dus cu preșul” iute, La zăhărelul tos. Pavlovi aleși, cu votul, Să tacă îl învață, Când vrea ceva să spună, Mult prea cinstit, pe față. Iar dacă vrea să urle-n Mass-media nebună, Îl lasă, c-are dreptul… La rând, că-i doar o Lună.