Pe pământ domnește... omul

Pe pământ domnește… jalea; și, la oameni, mă refer. Să alint Natura-n iarnă, doar cu vorba mă ofer. Crivățul turbat, taigaua, pentru mare-a părăsit, și, lovind Carpații-n forță, Chiar mai rău s-a țăcănit. Bate-nebunit prin codri și, ajuns în Bărăgan, spulberă ce-i stă în cale, în vârtej de tobogan. Când ia tot, cu el, la vale, când, ciufut, în sus, tăios, nu s-ajungă-n Rai, probabil, ci să cadă-n Iad, pe jos. Jos, în țara-n care ”dreptul” vraiște-a fost făcut, de legi, face ”varză”, și el, restul, fără-a ține cont de ”blegi”, ”cârcotași”, ce-ncearcă-aiurea ”Piept” să-i țină, dar ”o iau”, cam ”pe coajă”, cum se zice, când, la cei sus-puși, ”se dau”. Nu că-s mai deștepți ca alții, dar tot cară, Sisifi noi, sus, pe culmea nedreptății, Libertatea pentru voi. Nu au șanse? Știți prea bine? Dau de ziduri, nu pereți? La ”Nimic” nu se ajunge? Ce deștepți mi se păreți… Cu ”nimicul” nu-i de joacă? Bun avut, e ce nu ai? Cum? E totul pus ”de o parte”? Pentr-un viitor… în Rai? Vor să comaseze golul? Prea mult loc ocupă, zic? Vor să n-aibă minte omul? A, doar un ”nimic” mai mic! Și în burtă? Da, desigur, să-l înghită mai rapid, ca, obezi de bunăstare, să n-ajungă, că-i stupid.

Vaiii! E-un vai de legătură, nu de adevăr curat, c-am ”bătut câmpii” cu vorba și, de ”ne-au…”, am fost ”furat”. Deci, un crivăț, ne-ndoielnic pus la cale, chiar de noi, ca, stricându-le ”trăirea”, celor mai umani, dar ”goi”, să dăm vina, iar, pe șleahta celor cu ”putini” la nas, cu ”gură”, ce nu miroase, nici a brânză, nici a caș, ”b rus c”, s-a abătut, să bată, peste biata Românie, Țara mea, sărmană-n multe, dar bogată-n omenie… *