Perdeaua, ca soartă

Atârnă ca zarea de norii pustii, Perdeaua în valuri de umbre târzii, Și-și leagănă-alene tristețea în gri, Străpunsă-n cătușele sorții de vii.

Lumini se-nfiripă în falduri Și trec resemnatele veri, Adie o șoaptă și-n valuri, Se-nalță un arc de tăceri.

E clipa cea mult așteptată, Dorință născută din chin. Se-ntinde spre geam și uimită, Ea strigă-n tăcere: ”O,vin”!

Se zbate cu pieptu-i de aburi În geamul deschis de lumini, Și uită, țesută din goluri, Că floarea gingașă-i cu spini.

Îmbracă în mantia-i albă, Petale în dulce suspin; Se frânge perdeaua cea dalbă, Străpunsă de spin și venin.

”Ce vin-am avut de-s pe moarte”? Se-ntreabă pierdută-n idei. Iar spinul ingrat îi răspunde: -Atârni în cătușe, ce vrei?

(și ce-i frumos și apropiat îți poate străpunge inima)