Pseudo Plugușor

-șansa pierdută-

Aho-aho flămânzi fârtați, Ce din gură-ntr-una ”dați”, Stați puțin, nu mai mâncați, Și urechea aplecați, Să vă spun de un șorici, De pe-obrazul cui, ia ghici, Gros ca talpa de pantof, Ce rămâne surd la ”Of!”, Și de scumpe minciunele, Uzitate, frumușele, Despre cât de-n puf trăiți, Și de bune stări feriți, Plini de pofte de ”mai bun”, De femei nici nu mai spun, Deci vorbesc de șefi, șefuți Și-alții-n cap, cam crunt, ”bătuți”, Și ca minte, și de noi, Când tot cerem la nevoi, Deci aleșii noștri dragi, De care zadarnic ”tragi”, Când vrei una, și-obții alta, Cum să spun, adică ”plata”, Pentru-a ta obrăznicie, De-a dori, ”viață” să fie, Traiul pur cotidian, Îmbâcsit de legea-ban, Ce îți ia și ce nu ai, Pre-vestind că o să dai, Tu, sau pruncii nenăscuți, Dar în catastif trecuți, Ca o sursă de venit, Pentr-un stat ne omenit, În care, stăpân tu ești, Chiar de-ți ”vinde” doar povești, Și, sătul de ”minciunele”, Gogonate, frumușele, Nu-ți mai ceri nici dreptul sfânt, De-a trăi, pe-acest pământ, Și în plină demnitate, Și cu vorba-n libertate, O viață normală-n tot, Fără !ins mereu pe bot, Când de una, când de alta, De ți se tot ”pune pata”, Și ți-e dor să ieși în piață, Chiar cu pieptul gol, în față, Ca atunci, odată, știi, Cu tinerii-odată vii, Ce și-au zis: ”Fie ce-o fii!…” Și-au pierdut șansa… de-a fii. *