Rus-săritul

-Strigoii ”put”-

Deschid TeVe-ul și, cu silă, Văd Rus-săritu-n roșu crud, Ce vrea, ca larvele-i scârboase, Să-mi roadă neamul, ca pe-n dud.

Nu-s de mătase ”sforile” întinse, În mințile sărmanilor români, Ci de acide vorbe mincinoase, Ce vor să-i facă sclavi, la slavi stăpâni.

Cu jale văd și-o cloacă, pofticioasă La treizeci de ”arginți”-peșin, rusești, Ce calcă în picioare-o națiune Și vechi credințe sfinte, strămoșești.

Purtate-n țipăt, ”asprele” discuții, Preceptele moralei terfelesc, Și-n ”conștientizarea” sumei ”grase”, Din buzunar, sau cont, s/c/lavi proslăvesc.

Potaia, ”răssărită” ca ”russine”, Din răsăritul rus ”săraccăcios” În milă, libertate și iubire, Umblă cu ”crucea”-n gură, ”cred inci os”.

În piept nu are loc de ea, căci ura, În inima-i din cioburi sparte, Tot scurmă, ca o plagă ”credincioasă”, Nu Lui, ci celor care ”put” a moarte.

Ciudat, c-avem dulăi de stână, ”aprigi”, Cu cei din neamul lor, ”ne urlători”, Dar care-n javrele ce rod, din țară, Nu ”văd”, ”cinstiți”(?), ”strigoii trădători”…

(din ciclul ”Strigoii”)