Slujbaș al zilelor nefaste

-în remușcarea îndoielii-

Slujbaș, cu ora, la speranța-ntoarsă Cu spatele, la simplul muritor, Tânjește după-o liniște eternă, Sperată-n ciclul vieții, următor.

Pierdut în Timpul indolent cu viul, Cu grijile legate de picior, Se tot scufundă-zilele nefaste, Într-un ”regres” spre viitor.

Ca sarcină curentă, cu ulciorul, Tot cară viață din izvor difuz, Pentru urmașii ”însemnați”, cu număr, Amanetați la preț modest, confuz

Își face planuri cu speranțe fade Pe ore, sau pe zile, sau deloc, Căci nimenea nu-i poate spune sigur, Când lutul crapă în mormânt de foc.

Uitarea nu-l ajută, ca să-i șteargă, ”Sălbaticele” vise de copil, Când chiar putea s-oblige toanta viață, Să-i facă poftele, ”jucând-o” abil.

Acum. în remușcarea îndoielii, Că, tot ce n-a făcut, nu avea rost, Strivește-o lacrimă, în amintirea clipei, Când a ajuns, din liber tânăr, ”fost”.