Solii iernii

-”vina” lui-

Prin norii deși, cu șansa căderii la-ntâmplare, Vii falduri de lumină, fac înspre El ”cărare”. Tăcerea se-nfioară și-n bocetul de vânt, Cad frunze mici, uscate, ofrande pe pământ. Mesteacănu-și acceptă, plecat, ciudata soartă, Căci trist, în pragul Vieții, e și în cel de ”poartă”. Cu firea-i schimbătoare, Natura îi șoptește, Că, ”dincolo”, există, dar altfel ea ”trăiește”. Cu-o mantie-argintie, un pom tăiat, se-mbracă, Sperând, că-n răni deschise, durerea o să-i treacă. Nu s-a știut cu ”vină” și-i mic, firav, plăpând; Să-i spun că are una, că-i brad, mă trece-un gând. O ”vrere” neștiută, ne-ndeamnă să iubim Și, în atâta ”moarte”, Crăciunul să-l ”trăim”. O pâclă alburie azi, oamenii ”îneacă”; Sunt supărați pe soartă, și-așteaptă… să le treacă. În vraiștea de ”trăire”, cu nedreptăți umane, Zâmbesc la solii iernii: tufișuri cu turbane. *