Spice-n drum de veci

-destul-

Vremea se încruntă crunt, Zâmbind iar ursuză; În grimasa de călduri, Roșie-i la buză. Praful fin scrâșnește-n dinți, Îmbâcsit în sine. Cocoșate, ierburi plâng; Nu mai pot de bine. Drumul se hlizește, hâd, Pe o față arsă. Riduri de căruțe fac Viața sură-o farsă. A gustat, bătrân, din ea; Se strâmbă aiurea. O ”stuchește”, rău și el, Cert ”pierdut” cu firea. Vineți, norii se încruntă; Furia se zbate-n frâu. Fulgerele de mânie, Încing Ceru-n focul-brâu. Valuri plumburii, cu ură, Între ele se zdrobesc. Tunete-dureri sfâșie Haosul, și-l întregesc. Totul geme, țipă, urlă, In șuvoiul prăbușit. Ca să zdruncine trăirea, Sincer, cred c-a reușit. Peste ”setea”-ntinsă-n câmpuri, El, ”cu sete” a lovit. Spicele, culcate-n șiruri, Cerul, nu l-au mai slăvit. Pe un drum de veci, în ape, Boabele se pierd de spic. Soarta lor e-acum incertă, Dar tot speră-un pic… și-un pic. Vor muri hrănind o viață, ”Târâtoare”, sau din stol. Altele mai speră-n glie, Dar vor ”năduși”-n nămol. Bălțile-și întind domnia Peste solu-acum sătul. Ploaia-ncet, sufocă glia; Gem sătenii: ”E destul!”… *