Spune-mi vântuleț hoinar

Spune-mi vântuleț hoinar, Că nu-i totul în zadar, Că nici timpul nu ”doboară”, Dorul pur de primăvară, Și că-n umbre, poți să vezi, Crucea sfântă, dacă, crezi, Iar în nopțile turbate, Poți să ai vise ”curate”! Spune-mi vântuleț hoinar, De ce norii nu mai sar, Ca ieduții prin poiene, Și se ”vântură”, alene, Supărați, că sunt ”vărgați”, Și de plumburiu pătați, Și nu vor ca să-i mai prind, Ca să-i iau cu mine-n gând? Spune-mi vântuleț hoinar, Căci tu ții la mine doar, De ce nu-i eliberezi, Sau, că-s hoți, tu încă, crezi, C-au furat ”miere”, ca abur, Câte-un pic, din ”lacuri-fagur”, Și din codrii verzi din munți, Către Cer, semețe punți, Și-au ”gustat” sărutul mării, Întinse în largul zării, Pe un orizont curbat, Ca pe-un sân de mângâiat? Spune-mi vântuleț hoinar…? Lacrimi sunt?… Plâng în zadar? Nu sunt oameni?… Dar ce știi? ”Viață” au?… Dar sunt și vii?… *