Tăcerea Clipelor

Clipele ursuze, adâncite-n mine, tac, cu luare-aminte, și mă plictisesc. Chiar mi-e dor de-o vorbă, și-n răspăr rostită, dar mi-e teamă, singur, iar să mă prostesc. În jurul luminii, aprinse din umbre, cu ochii închiși, strâng Cerul în minte, și-ncerc, fără șanse, un punct de plecare, să-mi fac, în trăire, din vorbele sfinte. Pustiuri de timpuri, aiurea trecute, se-afundă ca viața-n nisip mișcător. O oază de vise, ca Fata Morgana, își schimbă menirea, în trup uimitor. În falduri de ceață, făptura dispare, ca frunza răpită, de vânt, de pe-un ram, când vreau, ca omagiu-al ființei iubite, alături de mine, fictivă, s-o am. Purtate de gânduri, năluci se-nfioară în pâcla de vorbe-a uitaților sfinți, iar gândul că văd înc-o șansă pierdută, cu-a lui neputință, mă scoate din minți. În febra negării, de fapte-eșuate, se zbat, prea tăcute, plăcute-amintiri, când giulgiul opac, al uitării depline, acceptă, să-mi lase, vagi urme-n simțiri. *