Tăul Ana

-catedrala-n stâncă-

Lângă lacul Anei, În bătaia toamnei, În vulcanul stins, De Cer, înadins, Am ajuns grăbiți, Și-am rămas smeriți, Uitând lumea rea, La suflet de stea.

Câtă frumusețe, Plină de tristețe, În cleștarul pur, Doar cu stânci în jur, Cu-n cer coborât, În abis târât, Pe-un fund de căldare, Fără pic de zare, În tău fără viață, Dar splendid la față, Cu o profunzime, Greu de pus în rime, Șicanat arar, De vântul hoinar, Ce-l ”învălurește”, Fiindcă îl iubește, Și- spune, duios, ”Ești ca și un moș, Ciufut și ridat, Și, de Timp, uitat!”… Dar el îl ierta, Și îl săruta, Și-i dădea, în dar, Stelele de jar, Ce-ncingeau, cald, blânde, Mișcătoare unde, Iar ca mulțumire, Mângâia-n neștire, Cu micuțe valuri, Roca dură-n maluri, Inimă de stâncă, Catedrală-adâncă, Ce-n ea l-a primit, Mic și istovit. *