Țara Luanei

-omagiu cărturarilor buzoieni-

El Fără-a fi orgolios, Că-i ajuns la ”apogeu”, El privește ”Țara Luanei”, Doar de sus, ca Penteleu. Singur, în curbura sorții, Demn, în ”lumea” lui trăiește, Cu izvoare-n brâu de cetini Și un râu, Buzău, firește. Are-ascuns, nu de rușine, Într-o ”urmă” de ghețar, Lacul Vulturilor care, Se-nfioară-n vânt sprințar. Cu adâncă-nțelepciune, Cu zăpadă, grea povară, El îl ”umple”-n ierni cumplite, Ca să aibă apă-n vară. Primăvara o păstrează, Pentru lunile ”uscate”, Când sătenii vin, și-o cară, Jos, în văile secate.

Și oamenii Stânci semețe, răspândite, În a Cerului voință, De-o vecie-n codrii falnici, ”Modelate”-s de-o ”ființă”. Par, pe drept, misterioase, Și, ”nedeslușite” încă, Sunt și o dovadă certă, De ”trăire”n timp, în stâncă. Cu răbdare, crez și sânge, Agatoane-au încropit, Poate cei ce-nălțau ruga, La Zamolxe cel slăvit; E cel Vechi, rămas în ”umbra” Timpurilor neștiute, Ca profundă întrebare, Pentru cei cu minți ”tăcute”, Și cel Nou, mai sus pe creastă, Impresionant și falnic, Folosit, în timp, la slujbe, Când trecutu-a fost mai ”darnic”. Mai pe vale, în poiana Cu izvorul scurs din stâncă, Dionise Torcătorul, Ani, treizeci, n-a stat din muncă. A ”scobit”, la înălțime, O chilie-n steiul care, Singuratic, ca și Domnul, L-a pus, dur, la ”încercare”. Era perioada-n care, Mulți creștini viața și-au dat, Obligând refugiații, Să-și facă, în stâncă, pat. Un alt pustnic, Iosif, sfântul, O biserică cu-altar, A ”scurmat” în piatra seacă, La al Cerului hotar. Blocul uriaș, pe-o pantă, Poartă și-urme scrijelate, Ce-adâncesc parcă misterul, Vremurilor blestemate. Alta, cu chilii ascunse, Ce-i în stânci din Aluniș, A ținut uniți românii, Pe al vremii ”grohotiș”. Mult mai mare-i folosită, Chiar și azi, la slujbe ”sfinte”; Fost-a loc de rugăciune Și-”adăpost” de trup și minte, Când străine interese ”Goneau” lumea în ”pustiu”, Tot dorind pământuri ”sterpe”, Cu nimic român, ca ”viu”. … Și ei Multe locuri minunate, Parcă scoase din povești, Au fost ”conturate”-n slove, Ca, citind, să le ”privești”. Au fost ”cărturari” pe care, Doar iubirea i-a făcut, Ca să ”bată” vechi coclauri, Să re-învie un trecut. Simpli profesori, istorici, Cu ”simțiri” de ”om de rând”, Au adus, la ”zestrea țării”, Frumusețile, cu-n gând: -Ca să ”afle” tot românul, Că-n Carpații de Curbură, A avut și-o ”Vatră” sfântă, Atacată-ades, cu ură; -Că-i popor cu rădăcina În istorie și-n timp, Și că el sfințește locul, Chiar dacă nu poartă ”nimb”; -Iar străinul să ”priceapă”, Ce nu prea i-a convenit, Dar și că, de vine-n pace, De munteni, e ”omenit”…