Trecător prin casa ne-mplinirii

-joc în ”Voia-vrerii”-

În pâcla nopților prea lungi, stinghere, Din lacrimi fără șansă am țesut Covor, de pus în casa ne-mplinirii, Pentru pășit, și nu doar de văzut. Din vise nenăscute în culoare, Cu albul pur, de negru răvășit, Am conturat tablou cu umbre pale, Ce, din lumina sumbră, au ieșit. L-am agățat pe un perete-al Vieții De care Moartea chiar se îndura, Tot cinică, s-o lase încă-n pace, Să-și ispășească vini, nu ”cumpăra”. În colțul vechi, un clopoțel de sunet, Recuperat din palide-amintiri, L-am așezat, cu grija fără sensuri, Lângă neșansa unor răzvrătiri. Pe-o margine, am sufocat tăcerea, Ce își făcuse, pe acolo, loc, Cu liniște și-o plumburie șansă, Cenușă-acum, din ani de foc. Am vrut să pun, în fulgere de viață, Lumina, ca trăiri fără sfârșit, Dar m-am lovit de-o necuprinsă noapte, Cu timpul nesfârșit, iar depășit. Fragil, căzut în delăsarea sorții, Țelul voinic, la ”zarul” de-nceput, L-am strecurat în cupa-nchipuirii, Puțin, atâta cât a încăput. Dorințelor, curent neîmplinite, Cu-n pas în gropile din spațiul gol, Le-am oferit o ață, să se țină, Legată strâns, de-ncărunțitul sol. Simțeam în jur grămada de mistere, Ce se doreau, perverse, de-nfruntat, Hlizindu-se că nu mai am curajul, De trecător, vremelnic cumpătat. Tot ce-apărea-ntr-un loc, venea din altul, Ca existență-n sine a ceva, În timp ce o idee, vag-uitată, Mai căuta prin vise și-altceva. Era ca simpla renunțare-n ”fașă”, La ce a fost, și e, dar nu va fi, Trecând prin negura reînvierii, Încinsă-n febra zorilor de zi. Părea că pot crea din umbre totul, Sau recrea, în spațiul plan și lis, De n-ar fi fost durerea veșnic surdă, La amintirile din propriul vis. Din plan în plan, spațiul deschis mă roagă, Să-i fac și lui, de pot, un alt decor, Căci îmi oferă câte-un colț de taină, Prin care-n timp, de vreau, să mă strecor. Neliniștea, profund ne-ncrezătoare, În ne-finitul total ne-înțeles, Îmi îmbia, totuși, ne-cugetarea, Ca să pășesc pe drumul ne-ales.

Stăteam la capătul cărării-nguste, Care-n abisu-ntins se termina, Și aruncam cu pietre-n ”Altă-lume”, Ce, înapoi, să am, le returna.

Era un joc tacit, de-a ”Voia-vrerii”, Cu ”Timpul-trecător”, în tot ne-definit, În care ”Multi-viața” face-n grabă, Din orice ”Clipă-om”, ceva finit… *