Timp pe scara vieții
-trepte-ncătușate-
Pe o treaptă-ncătușată, Ca și alta-n scara vieții, Cu picioru-n lanț de fapte, Las amprenta-n umbra ceții. Ochii nu mă mai ajută, Și nu știu, urc, sau cobor, Sau e-o simplă depărtare, Ce-o străbat, fără să zbor. Liniștea încremenită, Pe pereți de nevăzut, Lin se scurge peste Timpul, Din clepsidră, ieri, căzut. Are-o rană dar, se pare, Că nu-l doare, chiar de loc, Și-mpingând o Clipă-două, Lângă el, îmi face loc. Indecis, cu mintea strânsă Într-un gând nedefinit, Mă așez și-ntind piciorul, Mulțumind că-s ”omenit”. Îndoiala mă cuprinde: E o scară? Stau pe ea? Treapta e o simplă bară? ”Drumul”, poate-oricând să-mi dea? Oare cât și unde duce? Nu-i în sus, nici pe pământ. Pare-o punte suspendată, Peste-al vieților mormânt. Mă așez mai confortabil, Cu picioarele-atârnând, Și mă prind de o cătușă… Se disipă-n gol căzând. Oare lanțul va mai ține, Sau o face vrând-nevrând? Dacă-i liberă căderea, O pot face și zburând? Gândul nerostit își frânge, Sensu-n freamăt irosit. Timpu-n el parcă se strânge, Și îmi spune obosit: -Dacă-aș fi și reversibil, Și-aș putea, chiar te-aș certa; Mai ai șansa, să-ți duci ”crucea”, Doar sperând că vei uita. Infinitul nu-i departe; Scara chiar trece de el. Undeva, departe încă, Fi-vei, poate, în alt fel. Când și cum nu îți pot spune; Ține de credința ta. De n-o ai, n-o poți a cere; Nimeni nu ți-o poate da… M-a privit cu milă parcă, Disipându-se-n trecut. Singur stau pe scara vieții;
Înc-un pas, am de făcut… *