Un ultim val i.a

-timp ”putrezit”-

Ca-ntr-o rugă ne-nțeleasă, Către-un Cer nedumerit, Într-o zăpușeală cruntă, Lacul a încremenit. Unde cenușii încearcă Să spargă oglinda grea; Urma vagă de-ncordare Se rezumă doar l-”a vrea” În pofida deznădejdii, Ca un om în ultim ceas, Un ”văluț” chiar reușește Și se saltă, dând în nas. Încântat, se-ntinde galeș Pe-a lui mamă resemnată, Ca o umbră în mișcare, Ca o pată ne-nsemnată. Sufocat de Cerul care A încremenit în el, Lacu-ncearcă să-l ajute, Cu alți prunci, cu el, la fel. Truda-i e zădărnicită; Adâncimea i-a scăzut. Mâlul negru-l înfioară; Țărmu-aprope l-a văzut. ”Vălușorul” se ”dă mare”, Unduindu-se ca ”Val” Și, ca visul de subțire, Se târăște-ncet, spre mal. ”Greutatea”-l copleșește Și se simte ”sugrumat” De ”căldura” cea haină, Ce, mama, i-a ”destrămat”. Să renunțe, totu-i ”spune”, Dar se simte nu știu cum, Ca un om, ce, resemnarea, Nu-l abate din sfânt ”drum”. ”Uite-l, malul e aproape! Nu mai e decât un pic!” ”Pas cu pas”, în sens de undă, Cade-n ”cursă” valul mic. Vara s-a sfârșit și lacul Și-a ”închis” ochiu-umezit, De un ultim val, căci lacrimi, N-are-n timpul ”putrezit”. *