Undeva, cândva

-la purtător-

În Natura ”ne-ntinată”, De-un biped nepăsător, Moartea e la ea acasă, Simplă și ”la purtător”. Nu e plagă inumană, Și nici furie în transă, Nu e nici ”sfârșit-de-lume”, Ci, la viață, altă șansă. E o ”sursă” de plăcere, Sau durere-n crud destin, Și în urlet, și-n tăcere, Dar ca foame, nu festin. Legea firii este simplă: ”Viața, viața o hrănește”. Nimeni nu-i dispus să moară, Și, cât poate, doar trăiește. Sacrificiul nu-i o ”normă”, Ci o practică la flori; Viața-și dau și se usucă, Pentru ”prunci” iviți în zori. Vaietul nu se aude; Poate doar un foșnet fin. Doar la animale, ”glasul”, Amintește și de chin. Ca o practică, nu lege, Viața, după viața ”plânge”; Ochii lor nu varsă lacrimi; Fiecare-n el le strânge. Numai omul, cât trăiește, Chiar cu șansa de-a uita, E-obsedat, c-obol de sânge, Undeva, cândva, va da… *