Vântul și Ploaia

-idila și omul- ironi-oare

Vremea s-a schimbat, în bine, Pentru doi, ce stau în casă, Și, în voie, în grădină, Buruieni, lasă să crească.

Pe afară-i vuiet mare, În rafale bate Ploaia Și un Vânt, fără de minte, Puțin mai deștept ca oaia. Gol în vară-o adiere, ”Plin de aere” acuma, Nu îi pasă că ”răcește”, Și că-n zori, îl ”paște” bruma. Ca nevolnic ”ușuratic”, Și, pe bune, ne-”simțit”, Pe canicula ne-bună, Acum urlă ”amețit”. Rupe, smulge și azvârle, Ca ”băut”, totul în cale, Cam ”bătut în cap” de Ploaia, Ce nu vrea s-o ”lase moale”. ”Picătura chinezească”, Fără de tărie-n ea, Neaoșă ”apă-de-ploaie”, Nu-l ”dispune”, chiar de-ar vrea. Cam cu greu, ca cel ce are, Mintea ”odihnită” bine, Prostănac, ar zice ”neamul”, S-a trezit, târziu, din sine. Și-a dat seama că-i, nărodul, Păcălit cu ”apă-chioară” Și, pentr-un ”chefliu” notoriu, Bârfa-n lume-i o ocară. Să ajungă ca ne-omul, Cum era, de fapt, de fel, Să suporte să audă, Curcile, cum râd de el. Podidit de gânduri sumbre, În orgoliu, crunt atins, S-a retras, suflând a jale, Și iubirea-n el și-a stins. Ploaia s-a simțit trădată De un ”fustangiu” mișel, Ce-a lăsat-o, iată, ”baltă”, După ce ”s-a dat” fidel. Ce i-a ”spus-făcut” nebunul, De ”în aer” se simțea, Pân-la limita ”căderii”, Și acum o amețea. Ea, în sfânta-i puritate, Ca fecioară, din nou nor, L-a-ndrăgit pe ”dobitocul”, ”Prăfuit”, atins de dor. Îl făcea așa dar, totuși, Parcă-parcă-l mai iubea, Și, ca o nevastă castă, Se-ntreba, unde iar bea. Asta-m ”scos”-o de la mine; Nu tot omu-i bețivan. Ea, ca ploaie-n fond banală, Chiar plângea, ca toanta-n van. După-o vreme, ”saturată” De alt nor viclean, mai ”plin”, S-a tot ”dat”, mai într-o parte, Că-i plăcea… ”obrazul fin”. … -Ura, nu mai bate vântul!… -Ploaia a-ncetat și ea!… -Hai, că merge pescuitul!…

• Mai pune, s-avem ce bea!… … Ăsta-i omul, n-ai ce-i face, N-a văzut, stând la taclale, O idilă-nfiripată… Cam cu cine-i iese-n cale.