Viața, râul cu destin

• festin final-

Viața, la izvor, e pură Într-un suflet de prunc mic; Doar când anturajul crește, Se mai tulbură un pic. Își urmează apoi cursul Ca pârâu șovăitor, Ce se-ndreaptă, spre ”mulțime”, Optimist și visător. Devenit prin ”alianțe” Râu de sine stătător, O pornește-”nchis” de maluri, Spre ”pretinsul” viitor. Luat de ”valurile turmei”, Se ”afundă”-n șesuri ”dese”, Cu-orizonturi oblojite Și cu zări, de smoguri, ”șterse”. E ”retras”, adesea-n silă, În băltoace-nămolite, Rămânând cu amintirea Trecătoarelor iubite. Stuful, adulat de mâzgă, Crește-n voia lui, senin, Sufocând, fără de vină, Sufletu-n pământ străin. Umbre însăilate-n maluri, Rătăcite-n aspru loc, Fac, din sălcii, o speranță, Pentru cei bătrâni, de foc. Mici răchite-ncrezătoare, Într-un viitor pe dos, Pradă cad, legilor aspre, Ce le târâie pe jos. Papura- mbuibată-n bine, Cu un puf neroditor, Se dă mare, în vecia Zilelor de muritor. Searbădă, lumina-și face, Aură cernită-n vânt, Și se pierde-n încleștarea Dintre apă și pământ. Ce-i pe jos, suferă-n tihna Nopților nepăsătoare, Plini de vise-nălțătoare Și speranțe răbdătoare. Doar o broască-ncununată Ca zeiță, de ai ei, Urcă-n ciocul unei berze, Spre ”or-oac-olul” cu zei. Soarta ei, ca râul care, N-a crezut în crud destin, Naște doar o întrebare: -E de-ajuns pentru festin?… *