Zări fără esență

-nimicuri călătoare-

Cu nonșalanța faptei ”mute”, căci, ce nu e, nu lasă ”semn”, în ”liniștea” din mintea de pe urmă, vorbesc azi ”limbile de lemn”. Cuvintele își văd de ”treabă”, cu-a lor esență, de pur vânt, și, ca ”nimicuri călătoare”, se pierd în Cerul fără Sfânt. Rămâne în nămol umanul, sugând la smogul fad al vieții, în putregai de sentimente, ce ”ard” ca focurile bălții. Cenușa viselor curente, o vântură în febra delăsării, și doar se miră-atunci când pruncii, nu știu nici noțiunea ”zării”. Prea mici să fi-nvățat să-ascundă ce vor, ce cred, de ce le pasă, pun întrebări și vor răspunsuri, ”sătui” de vorbe: casă… masă…

În frenezia zilelor ”ciufute”, din șirul dezlânat al anilor ”pierduți”, vor crește mari ”nimicuri vorbitoare”, cu dreptul de a sta, doar drepți, în șir, tăcuți…