Asfințit

Soarele, în stinse flăcări, Se prelinge-n asfințit, Aruncând săgeți de pară, Printr-un nor micuț, strivit. Zarea-n purpurie straie, Se îmbracă-n cinstea lui, Nori haini și albi în poale Futură pe cer hai-hui. Pe pământ lumina dulce Umbre lungi răsfiră-n crâng, Florile-și întorc privirea, Parcă râd și parcă plâng. Case mici, arse-n vâltoarea, Zilei lungi cu ore seci, Se trezesc târziu la viață, Scânteind din geamuri reci. Dinspre est un voal de neguri, De pe câmp în cer se urcă, Un copil strigă zadarnic, Alergând după o curcă. Lacul adumbrit din vale, Clipocește-n mal senin, A răbdat cu-nverșunare, Ore-foc și aprig chin. Gâștele se-ntrec de-odată Să tot spună ce gândesc; Nu se-ascultă niciodată. Oare astrul dus slăvesc? Rațele, mai crăcănate, Măcăite bine, Tropotesc în drum spre casă, De prestanță pline. Doar un câine pricăjit, Resemnat în fapte, Le privește-ngândurat: -Le-or tăia la noapte?