Bufnița

Sus, pe creanga înegrită, bufnița simțită-n fire, Prorocea cu-ncrâncenare zile lungi de ispășire. Oamenii nu o iubeau. Prea cânta a jale. Blestemau și o goneau tot mereu din cale. Tristă s-a oprit la mine, cocoțată pe oblon Și-a privit pe geam ecranul, viu, cu chipuri de șablon. Nu înțelegea sărmana, ei de ce nu-s alungați, Că doar lipsuri peste chinuri prevesteau ,pe rând, turbați. -Știi, e lumea mai ciudată, am cam dres-o-n felul meu. -Renunțați la ei și gata. Ți se pare-atât de greu? -Dar vin alții, fără număr și departe de-a fi sfinți. -Îi mâncați, că doar natura, v-a-nzestrat cu destui dinți. -Ce știi tu micuță proastă, de mulțimi și de umani. Cum să ne mâncăm „alesul”, greu „săltat” și pe mulți bani? -Faci cum vrei. E viața scurtă, și apoi s-o dai se cere. Nu m-am supărat de vorba-ți. Sunt deșteaptă și-n tăcere. -Înțeleaptă-ar spune unii. Am greșit și rău îmi pare. -Eu te scuz, dar vai de voi, c-aveți „azi”, nu „mâine”-n zare. Vaietul era real și-l simțeam acut și greu. Ea stătea îngândurată, cum o face mai mereu. Sumbră mi-a părut ideea, unui „mâine” tot ca „azi”, Ca un munte fără codru, sau miros de fân și brazi. Mult am discutat în noapte, că-i plăcea să dea povețe Și de-atunci, la orice Bufă, primul sunt ce dau binețe.