Cățelandrul

Într-un colț de gard căzut, Sub o scândură mai lată, Plânge-un câine pricăjit, Noaptea caldă de-altădată. I s-a spus, dar nu credea, Că iar iarna o să vină Și oricum, tot nu putea, Vara-n loc să o mai țină. Nu s-a bucurat de toamnă Și de ploile ei dese. S-a tot dat pe lângă oameni, Dar umblau cu câini-n lese. Își tot reproșa sărmanul, C-a rămas fără mâncare, Doar din vina și orgoliul Unui câine; liber oare?

Multe-aș fi putut să-i spun Despre lanțuri și zăbrele, De instinctul lui străbun, Și de legi aspre, mișele. Că și omu-ncrezător, Că de toate-n viață poate, Pierde timpul alergând După vise-oale sparte. Am tăcut și am privit Trist un câine tremurând, Ce știam că liber poate Iar să zburde… chiar flămând.