Cerul și norii

M-am trezit mai spre amiază, cu un Cer nemulțumit: -Ce-i cu tine? Ești pe ducă? Azi la mine n-ai privit. M-am scuzat, că vezi tu Doamne, singur sunt și oropsit, Dar că-ndelungate clipe, l-am slăvit la răsărit; Ca să nu mai spun de-aseară, când pierdut în asfințit, Am călcat greșit pe stradă și piciorul mi-am scrântit. M-a crezut, cum numai Domnul, iartă fiul rătăcit. L-am privit cu încântare și ce mult iar l-am iubit. -Ca să vezi că supărare azi pe tine eu nu țin, O să-l rog pe sfântul Soare, după nori să stea puțin. Ce mai veste minunată, într-o vară de calvar. Florile, trăgând cu ochiul, îmi zâmbesc, dar în zadar. Chiar nu pot să-i cer să plouă; el stăpân nu e la nor. Ei se vântură prin lume; ei decid când cad și mor. -Din păcate asta-i soarta: viață iau când viață dau; Pe a lor și pe a voastră; d-aia-negurați ei stau. Cerul, auzindu-mi spusa, de-nțelept, sau prost de rând, Mi-a șoptit în mintea-mi creață: -Nu fi aspru! Fi mai blând! Nu de moarte este vorba când hoinarii mei ce tac, Se-mpreună cu pământul și copii la flori le fac. Instabili, din floare-n floare, peste tot hălăduiesc, Și-n izvoare se preschimbă. Nu se pierd; altfel trăiesc. Vine-o vreme când la mine s-or întoarce iar smeriți, Cu regretul unor fapte; eu îi iert, că-s istoviți. Pot să-i fac, de vreau, să plângă; nu prea mult, că nu sunt rău. Dacă-i vezi te-apucă jalea, când se pierd căzând în hău. Pentru tine, pentru ele, îi tot iert, chiar de suspin, Căci orice ar spune lumea, nu mă simt deplin… senin.