Clownul

Pe un prag de soartă, într-un fel… și viață, Un om se strecoară, într-un fel… paiață. Răbdător din fire, oropsit din greu, Zâmbește când plânge; și-asta mai mereu. Masca îi ascunde chipul tras, în umbră, Pentru alții cântă, joacă și se strâmbă. Glasul îl trădează și prea brusc el tace, Dar se mișcă-ntruna și de asta place. Într-o vraiște sumbră, de mișcări răzlețe, Își strivește trupul, aruncat ca zdrențe. Hohote în sală, bocete în sine… I-a-ncântat sărmanul. Râd cât pot de bine. Trupul se-ncovoaie fără să dorească, Ochii-nchiși refuză lumea să privească. Brusc, tăcerea cade. E cortina Viață. Lumea se-nfioară. Masca e chiar față. Nu mai poate însă, blând să îi privească. Chipul trist le cere, într-un fel, să tacă. Zâmbetul îngheață pe un chip plăpând, Chiar și-n moarte pleacă cu același gând.