Copii

Mai deunăzi, într-o noapte, Adormit, sau trez puțin, M-am cam îndoit că totul, E copacul Vieții-chin. -Hai să facem socoteala, M-am gândit cinstit, corect, Unde este fericirea Și-unde răul cel infect. Când se naște, pruncul țipă. Cu dreptate; e un chin. Imobil apoi el zace. Alte zile de venin. Luni și luni, fără-ncetare, Face doar ce vor ceilalți, De mai râde când nu plânge, E-un miracol, nu uitați. Când mai crește, „Nu e voie!” E sloganul nemilos, Ce-l blochează când încearcă, Să trăiască mai frumos. Școala vine-apoi cu ore Lungi, cu groază acceptate, Între-timp acasă cartea, Creierii îi roade-n parte. Tot mai des la joacă gândul Îl provoacă în zadar, Cerberii părinți stau gata, Să îl lege de orar. Fericit e în vacanțe, Când nu are de muncit. Banii sunt ca apa-n sită: Îi tot strângi, dar au pierit. Tinerel, cu capsa pusă, Să străbată munți și văi, Se trezește în armată, Printre buni și printre răi. De plăceri chiar nu e vorba; Mai mult glume nesărate: Doar în nopți se-aprinde jarul, Unor vise vinovate. -Am scăpat! strigă sărmanul, Neștiind ce îl așteaptă; De femei e plin pământul Și neveste câte-o-dată. Zaua lanțului de soartă În inel de soți se schimbă, Iar familia îl leagă, De un car de griji, de limbă. Nu chiar toți, dar prea mulți parcă, Se transformă în pitici, Ce tot toacă zile oarbe, După gratii de servici. Obosiți, striviți de vorbe, Și de șefi și de colegi, Se rezumă la tăcere, Cățeluși micuți și blegi. Rar mai latră câte unul, Plin de silă și venin: -Fericirea noastră unde-i? -Mai așteaptă tu puțin! Și iar anii se strecoară, Nevăzuți și nesimțiți, Alți copii își joacă rolul, Nedoriți, dar tot iubiți. Lacrima din ochi se stinge: -Oare ei vor fii ca noi? Întrebarea-i fierul roșu… Mor părinți… doi câte doi.