Copilul

Neamurile-și strigă disperarea-n morți, Rătăciți prin lume, la străine porți. Printre vieți trecute, de-al tăcerii prag, Mama-și plânge fiul, blând, micuț și drag. L-a lăsat în grija unor rude care, Au uitat că viața, nu e doar mâncare. A plecat în șoaptă, nu s-a chinuit. Doar privea în zare; nu spre răsărit. Nopțile cu spaime, singur le-a trăit și doar poza mamei, rece i-a zâmbit. A dorit-o-adesea lângă el să fie. O vedea în vise; și-o simțea… nu vie.