Covorul

Ieri, covorul răbdător, ce-l băteam cu milă, m-a-ntrebat cine-au fost cei ce îl călcau în silă. -Ia acolo, doi vecini, invitați la masă. -Și de-aceea se uitau tot chiorâș prin casă? -Nu fii cârcotaș și tu. Mă „credeau” mai „bine”. -Iar piciorul și-l ștergeau mai ales pe mine. -Nu păreai, să spun, de „soi”; nici nu erai „mare”. -Ce să spun, te-ai calicit, c-aveai cin-să-l care. -Asta e, și asta ești: un covor de „țară”. -Și-atunci cheamă și „ciobani” pe mine să sară. -Nu-i deajuns că te-ntrețin ca pe-o „majestate”? -Și mă lași iar plin de praf, nebătut pe spate.

Iar morala… ce să zic… e că mila poate să greșească câte-un pic… în iubiri și-n fapte.