Deviaționistul

Din prostie, sau mândrie, „Îmbâcsit” de conștiință, Sare unul dintre rânduri, Afirmând că e „ființă”. Singur el, nevoie mare, S-a găsit tot drept s-o ia, Când Partidul său de-o viață, Mai pe-o parte o cotea. Că la stânga, că la dreapta, Importanță nu avea. Doar un dobitoc pe bune, Putea face-așa ceva. „Noi muncim pentru putere! Timp n-avem ca să gândim! Pentru noi în bunăstare, Voi sărmani vrem să trăim!” Se cam încurcau în vorbe, Prea grăbiți să ocolească… Rămânea doar Tăntălăul, Înainte să privească. Singur cuc, cu ei departe, Se-ntreba unde-a greșit: „Oare râul nu cotește, Când de stânci e stăvilit?” Din văzduh, un vultur care, Îndrăgea destine sfinte, Îi șoptește: „Zboară frate! Interesul nu-i un munte!”