Drumul și Troița

Drumul urcă-ncet ca Viața, îngropat în gropi comune, Falduri rupte de verdeață, tot mai speră-ntr-o minune. Răstignit de intersecții, ca și Omul, răzvrătit, Pleacă-n câteva direcții, când îl vezi, când a pierit. Trist se scurge printre maluri, ca un strop de viață fină, Doar în șanț mai plânge apa, liniștită și senină. Colbul vânturat de vânturi, zboară-n sus, înspre lumină. Când speranța i se stinge, cade-ncet, în gol, în tină. Blând Troița îl oprește, să mai stea în umbra ei. Mai discută una-alta și de buni și de mișei. -Iar te-au neglijat sărmane? -Și pe tine. Greu mai zaci. Crucea ta uitat-au oare? -Sunt doar Oameni. Ce să faci.