Florile nu plâng

-Florile nu plâng, nu-i așa? Nici când le rupem, ca să ne simțim noi bine, nici când le tăiem, ca să le jertfim… Ar trebui să se simtă mândre că le apreciem și le dăm iubitelor, sau prietenilor, sau la nunți și înmormântări. Nu plâng, nu-i așa? Dar nici nu râd. Rămân frumoase și în moarte, pe un ultim drum de viață, cu sens unic, de „Adio”, ca un „cântec de lebădă” trist, sublim, sfâșietor, ca un apus înflăcărat, încântător, stins implacabil de noaptea rece și lungă… Doar că ele, spre deosebire de noi, aleșii, rămân frumoase și în moarte, fragede și sensibile, învăluite într-o feerie de culori, pe care noi o uităm, orbiți de întunericul meschin al interesului… Și plâng, nu-i așa? Nu ele, ci copiii ingenui, când le spun „pui de pom” și ne întreabă dacă ele nu suferă… iar noi tăcem; unii. -Dar ele nu plâng, nu-i așa? Poate din prea multă dragoste pentru noi, nu vor să fim nefericiți că le ucidem neândurător, fără regrete, după ce poate tot noi le-am plantat și leam dat viață și le-am îngrijit cu dragoste… Și ce poate fi mai trist când le distrugem… Doar dacă ele… dacă ele… ar plânge… -Dar nu plâng… nu-i așa?