Măgarul și Luna

Mai deunăzi, seara, Obosit de stat, Am plecat agale Prin vecini, în sat. Chef de vorbă, sincer, Cred că iar aveam, Dar pe bune frate, N-am găsit nici neam. Doar într-o grădină Un Măgar pierdut, Se uita la Lună Și răgea acut: -Ce te fâțâi soro? Și ce tot mai zici? Te-am rugat de-aseară Să o ștergi de-aici. La lumina-ți oarbă, Mai să cad în bot, Căci Stăpânul crede Că să car mai pot. Lasă ziua fată Să se piardă-n noapte! Vrem și noi sărmanii Să dormim pe rupte. Nu te place nimeni. Mincinos ți-e soiul; Slabă ca securea, Grasă ca butoiul. Rușinată parcă, Cu, sau fără voie, S-a ascuns în norul Îmblănit, de oaie. Mândru c-a gonit-o Cu vorbirea-i clară, Mi-a zâmbit Măgarul, Rânjind într-o doară: -Totul e vecine Să știi cum s-o iei, Dar asta se poate Dacă știi ce vrei.

Mă-ntrebam, pe gânduri, Ca pe Lună dus: „Codul Frumuseții-i De măgari impus?”