Mănăstirea Corbii de Piatră

Poate corbii-au fost stăpâni, pentru-ntâia dată, Poate Iancu și Matei, frați cu ei… de soartă.

Din epoci străbune, cu ape cărunte, O stâncă tot plânge, pierdută de munte.

Nici valea superbă, cu brazi rătăciți, Nu-i vindecă dorul, de frații pieriți.

Ca simbol de viață, în șes de nevoi, Se-nalță semeață, stingheră, ca noi.

Nimenea nu știe, cum de s-a ivit. Urșii au pierdut-o; geții au pierit.

Dacii au slăvit-o și pe ea și grota. A uitat-o timpul; n-a iertat-o soarta.

Departe de lumea, pierdută în ea, Speranța se zbate, în stânca cea grea.

Din codrii de viață, pribegi în căință, Săpat-au în piatră, altar de credință.

Clădită în cuget, de Domn îndurat, Se-nalță în stâncă, potir răsturnat.

Cu suflete pline, de har și simțire, Călugări în neguri, s-au stins în iubire.

Femei prea-curate, în rugi necurmate, Sfințit-au chilia, cu suflet în fapte.

Furată de lotrii, din sfânta ei casă, Icoana Minunii, s-a-ntors iar acasă.

Ascunsă în veacuri, de aspre urgie, Biserica-grotă, rămas-a tot vie.

Din voia-ntâmplării, sau poate a Lui, O cruce scurmată, cu urmă de Cui, Lăcașul speranței, din nou l-a deschis, Drept Cale spre El, ca șansă și vis.

Apoi

Indolența lumii, sau a vieții poate, A-nfășat trist Piatra, în fiori de moarte. Ani lungi de răstriște, au ținut-onchisă, Cu apa iubită, pe pereți prelinsă. Icoane străbune, îmbrăcate-n milă, S-au pierdut în negrul, unui veac de silă. Lacrimi de pictură, se preling spre Cer, Sfinți-și pierd menirea, în uitări de ger. Lumânarea sacră, pe altar e stinsă, Lumina se cerne, în zăbrele prinsă. Glasul rugăciunii, cu și fără carte, E doar răbufnirea, unei vieți deșarte. Pașii șovăielnici, nu mai înfioară, Liniștea eternă, ce din stei coboară. Goală ca durerea, mamei părăsite, Plânge ne-auzită, timpuri răstignite.

Cascada

Vii lacrimi de soartă, în piatră se zbat, Cascada se scurge, ca neamul uitat.

În șopote calde, de geți și de daci, Vâltoarea-amintește, de roșu de maci.

Ca fiul de mumă, de viață răpit, Se-aruncă pierdută, în hăul sortit.

Faleza, mai dreaptă ca legea străbună, O pierde din brațe, în lumea nebună.

Pământul o soarbe și-o ține la sân, În patimi de oameni, de flăcări și scrum.

Iar stânca, asprită, de rugi ne-ascultate, Răsare din unde, de doruri uitate.

Nu poate să plece. Ce mult vrea să spună. Îi cere-ntristată: „Mai stai strop de lună!”

Privirea-i se scurge, spre satul din vale, Nu poate să-ncalce, menirea-i de Cale.

În lacul speranței, din stei, se ivește, O plantă plăpândă; e-o floare. Trăiește.

Corbii de Piatră

Stânca-n ceruri strigă, vrerea de a fi, Se înalță-n noapte, flacără de zi.

Veacuri de răstriște, au făcut din ea, Sânul cald de mumă, Calea către Stea.

Grota mică, ruptă, de un fulger poate, A-ntrupat iubirea, Celui făr-de moarte.

Zi de zi-n credință, piatra a cedat, Suflete pribege, în ea s-au rugat.

Călăreți ca vântul și ciobani de rând, Au croit Lăcașul, Domnului din gând.

Un altar, chiar două, ei au dăltuit, Cei plecați din viață, în veci s-au trezit.

Domnitori și doamne, de norod uitați, Au plâns la Icoana, iubirii de frați.

Ani și ani urmașii, Corbii au cinstit. Azi, răzlețe umbre, trec pragul slăvit.

Prea puțini se roagă. Mulți, prea mulți, doar cer, Iar Cascada varsă, lacrimi către Cer.

Răstignit în stânca, de suspine plină, El ne iartă iară. Noi… simțim vre-o vină?

**