Masca

S-a născut ca prunc sublim în iubirea mamei și-a ajins un biet străin în Imperiul Foamei. Masca el și-a pus-o trist încă de la școală; răspundea nepregătit, ca lovit de boală. Mai apoi, strivit de „care”, „care trebuie să facă”, s-a-nvățat sub masca lumii, să rânjească și să tacă. Zilnic, pe făgașul urii, râu scurmat de neputință, a-ncleștat dinții în mască, și-a gemut: „Eu sunt ființă”. Rar, în clipa regăsirii cu cei duși mult prea curând, lacrimi îi cădeau din masca încrustată și în gând. A-ncercat în van s-o scoată mai târziu, când s-a convins, că nu el, ci alții masca, i-au sortit-o ca învins. Vremea i-a tăiat sec timpul Irosit fără temei. Astăzi, masca fără nume, altul poartă-n umbra ei.