Năravul

Stelele se pierd în pragul zorilor e se ivesc. Resemnate-și sting sclipirea și dispar când mă trezesc. Soarele-i departe încă, rătăcit printre străini. Ceru-și vântură mâhnirea, picurând printre ciulini. În penumbra de afară, în lacrustă-nfiorare, Vrăbiile sparg tăcerea, ciripind fără-ncetare. Guguștiucii, mândrii tare, de profunda lor menire, Scoală valea adormită, gângurind buna vestire: -Fără noi ziua n-apare, și nici soarele măreț!… -Dar cocoșul, spune rața, el ce cântă în coteț? -E un aiurit șăgalnic și degeaba v-a trezit. V-a sculat mai ieri, în noapte, pe la trei am auzit. -A greșit și el odată, sau s-a luat după vecini. Unu-i somnambul săracul; umblă noaptea prin găini. Și așa, pe îndelete, măcăind și gâgâind, Au bârfit în zorii zilei, plictiseala alungând. Căci se știe, nu se poate ca o răutate-n zbor, Gâștele să nu o prindă și s-o „mestece” de zor. M-am gândit decent la oameni. Ei le taie… le mânâncă… Iar năravul din orașe… este clar… e de pe luncă.