Nebunul

-pe un prag de viață-

Pe un prag de viață, între două lumi, Omul se-nfioară: „Nu mai sunt Nebuni!” Cine să mai strige adevăruri goale, Ne-nbrăcate-n haine, mult lărgite-n poale? Cine să mai ceară dreptate la zei, Plictisit că lumea geme de mișei? Cine să sădească pește lângă pom, C-a pierit speranța omului în om? Cine să alerge de legi nelegat, Prin grâul de vorbe, de-nțeles stricat? Cine să mai rupă un vlăstar din pom Și să-l vândă-n piață ca pe-un pui de om? Cine să cultive flori pe trotuar, Să le calce gloata, făr-un gând măcar? Cine să-ngrijească scaieții din câmp, Ca să crească falnici, ca poporul tâmp? Cine-n noapte oaia s-o roage-a lupta, Tot sperând că ziua, se va deștepta? Cine să arunce piatra-n balta milei, Sufocată-n iarba și în stuful silei? Cine să zâmbească dacă-i înjurat, Că umblă cu porcul în cărți îmbrăcat? Cine să se plimbe pe cap cu un fus? „Am avut și scaun, dar pe foc l-am pus.” Cine să se-nchine la copacii goi, Iar apoi la oameni? „Sunt mai demni ca voi!”